Traditii si obiceiuri la Inaltarea Domnului; Ispas; Pastele Cailor

Ispas ar fi personajul mitic care se pare ar fi asistat la Inaltarea Domnului si la ridicarea sufletelor mortilor la Domnul.
Din ziua de Pasti si pana in ziua de Ispas, oamenii saluta spunand Hristos a inviat!si li se raspunde cu Adevarat c-a inviat!, iar in ziua Inaltarii Domnului se saluta cu Hristos s-a inaltat! si se raspunde cu Adevarat ca s-a inaltat!. Dupa ziua de Ispas incep a se saluta obisnuit.

In aceasta zi este Pastele Cailor: Numai in aceasta zi se satura si caii o data pe an, si doar un ceas pentru ca asa au fost blestemati de catre Maica Domnului:
Fire-ati cai afurisiti,
De mine, de Dumnezeu,
Mai tare de fiul meu.
Voi sa nu mai aveti sat
Numa-n ziua de Ispas
Si-atuncea vreme de-un ceas
(Pop Reteganul-2, f.78)

Obiceiuri:
• se poarta foi de nuc la brau, pentru ca si Hristos si-a pus cand s-a inaltat.
se crede ca cine moare de Ispas ajunge in cer
la Ispas se bat cu leustean vitele, ca sa se ingrase.
se taie par din varful cozilor de la vite si se ingroapa intr-un furnicar: " Sa dea Dumnezeu sa fie atatia miei si vitei cate furnici sunt in acest furnicar! "
In ziua de Ispas sa nu se dea foc si sare din casa; foc, pentru ca tot anul vei avea huit, vor avea oamenii inima rea in casa ca focul; si sare nu se da, pentru ca vacile nu vor avea smantana.
Ce se seamana dupa Ispas nu rodeste
In ziua de Inaltarea Domnului, femeile care au in familie morti impart azime calde, ceapa verde si rachiu pentru sufletele mortilor, crezandu-se ca in acea zi se inalta sufletele lor la cer si sa aiba merinde de drum.
Femeile impart laptele dulce fiert cu pasat si la cine dau trebuie sa dea si un buchet de maturi de pe camp.

Iepurasul in cadrul sarbatorii de paste!

Prezenta iepurasului in traditia pascala se datoreaza de asemenea reminiscentelor ritualurilor pagine si divinitatilor venerate in vremuri indepartate, simpaticul animal fiind atunci, ca si astazi, un evident simbol al fertilitatii. O veche legenda nordica spune ca zeita Eostre a gasit intr-o iarna o pasare ranita pe cimp. Pentru a o salva de la moarte, zeita a transformat-o intr-o iepuroaica, aceasta pastrind insa capacitatea de a depune oua. Pentru a-i multumi binefacatoarei sale, iepuroaica decora ouale facute si i le daruia zeitei. Aceasta legenda se mai pastreaza vie in rindurile comunitatii olandeze din Pennsylvania, unde copiii asteapta de Paste iepurasul care face un cuib plin de oua colorate. Din aceasta legenda s-a nascut si traditia ca iepurasul sa aduca daruri copiilor.

Desi nu este un animal prea impresionant, iepurele este un mesager sacru al divinitatii in multe culturi. Spre exemplu, in traditia chineza, iepurele este o creatura care traieste pe Luna, unde se ocupa cu macinarea orezului, esenta vietii. Pentru budisti, iepurele este, de asemenea, o creatura selenara. Legenda spune ca, neavind ce ofranda sa-i aduca zeitei Indra, iepurele s-a gatit pe sine insusi in focul sacru si, ca rasplata, a fost asezat pe Luna. Si pe continentul american, animalul cu urechi mari este personaj de legenda. La unele triburi exista un mit care descrie cum iepurele a adus oamenilor focul, in timp ce in cultura mayasa era creditat cu inventarea scrisului.

In Egiptul antic, iepurele ocupa un loc aparte, ca simbol al fertilitatii, in timp ce in traditia germanica el este cel care aduce viata noua in fiecare primavara. Prima atestare documentara a prezentei iepurelui in simbolistica pascala apare in Germania, la 1500, desi e probabil ca el era deja prezent de mai multa vreme in traditia populara. Germanii sint, de altfel, primii care au inventat dulciurile in forma de iepurasi, la 1800. In aceeasi perioada, in Franta si Germania au aparut si primele oua din ciocolata.

Cum se serbeaza pastele in Romania?

•In Bucovina, fetele se duc in noaptea de Inviere in clopotnita si spala limba clopotului cu apa neinceputa. Cu aceasta apa se spala pe fata in zorii zilei de Pasti, ca sa fie frumoase tot anul si asa cum alearga oamenii la Inviere cand se trag clopotele la biserica, asa sa alerge si feciorii la ele.

•In zona Campulung Moldovenesc, datina se deosebeste prin complexitatea simbolurilor, a credintei in puterea miraculoasa a rugaciunii de binecuvantare a bucatelor. In zorii zilei de duminica, credinciosii ies in curtea bisericii, se asaza in forma de cerc, purtand lumanarile aprinse in mana, in asteptarea preotului care sa sfinteasca si sa bine?cuvan?teaze bucatele din cosul pascal. In fata fiecarui gospodar este pregatit un astfel de cos, dupa oran?duiala stramo?silor. In cosul acoperit cu un servet tesut cu model spe?cific zonei sunt asezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminte de mac (ce vor fi aruncate in rau pentru a alunga seceta), sare (ce va fi pastrata pentru a aduce belsug), zahar (folosit de cate ori vitele vor fi bolnave), faina (pentru ca rodul graului sa fie bogat), ceapa si usturoi (cu rol de protectie impotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se asaza pasca, sunca, branza, ouale rosii, dar si ouale incondeiate, bani, flori, peste afumat, sfecla rosie cu hrean, si prajituri. Dupa sfintirea acestui cos pascal, ritualul de Pasti se continua in familie. * In partile Sibiului, exista obiceiul ca de Pasti sa fie impodobit un pom (un arbust) asemanator cu cel de Craciun. Singura deosebire consta in faptul ca in locul globurilor se agata oua vopsite (golite de continutul lor). Pomul poate fi asezat intr-o vaza frumoasa si farmecul sarbatorii sporeste cu o podoaba de acest fel.

• La Calarasi, la slujba de Inviere, credinciosii aduc in cosul pascal, pentru binecuvantare, oua rosii, cozonoc si?cocosi albi. Cocosii sunt crescuti anume pentru implinirea acestei traditii. Ei vestesc miezul noptii: datina din strabuni spune ca, atunci cand cocosii canta, Hristos a inviat! Cel mai norocos este gospodarul al carui cocos canta primul. Este un semn ca, in anul respectiv, in casa lui va fi belsug. Dupa slujba, cocosii sunt daruiti oamenilor saraci . Pe langa datina cosului pascal, se mai pastreza cateva obiceiuri deosebite: ele vestesc intampinarea Pastelui cu bucurie si dragoste pentru semeni.

• O foarte frumoasa datina se pastreaza in Maramures, zona Lapusului. Dimineata in prima zi de Pasti, copiii (pana la varsta de 9 ani) merg la prieteni si la vecini sa le anunte Invierea Domnului. Gazda daruieste fiecarui urator un ou rosu. La plecare, copiii multumesc pentru dar si ureaza gospodarilor ?Sarbatori fericite?. La aceasta sarbatoare, pragul casei trebuie trecut mai intai de un baiat, pentru ca in acea gospodarie sa nu fie discordie tot restul anului.

• In Arges, printre dulciurile pregatite de Sfintele Pasti se numara covrigii cu ou (numiti asa pen?tru ca in compozitia lor se adauga multe oua, 10-15 oua la 1 kg de faina). Fiecare gospo?dar se straduieste sa pregateasca o astfel de deli?catesa, care este si simbolul belsugului.

• In Banat, la micul dejun din prima zi de Pasti, se practica traditia tamaierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeste o lingurita de pasti(vin+paine sfintite). In meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, oua albe si mancaruri traditionale, dupa acestea se continua masa cu friptura de miel.

• In Tara Motilor, in noaptea de Pasti se ia toaca de la biserica, se duce in cimitir si este pazita de feciori. Iar daca nu au pazit-o bine, si a fost furata, sunt pedepsiti ca a doua zi sa dea un ospat, adica mancaruri si bauturi din care se infrupta atat ?hotii?, cat si ?pagubasii?. Daca aceia care au incercat sa fure toaca nu au reusit, atunci ei vor fi cei care vor plati ospatul.

• Pe valea Crisului Alb, la Almas, toata suflarea comunei se aduna in curtea bisericii. Femeile si fetele din localitate se gatesc in straie de sarbatoare, si vin in curtea bisericii unde vopsesc si "impistritesc" (incondeiaza) oua.

Obiceiuri de paste

Vechii saxoni au sarbatorit venirea primaverii aducand omagii zeitei primaverii, Eastre. Cand in secolul al II-lea misionarii crestini au ajuns in mijlocul triburilor nordice cu serbarile lor pagane, au incercat sa ii converteasca la crestinism. Au reusit, insa numai intr-o masura oarecare. Pentru noii crestini interdictia de a-si serba vechile sarbatori pagane ar fi insemnat moartea. Pentru a salva vieti, misionarii au decis sa isi popularizeze mesajul religios incet, permitand populatiilor sa isi continue celebrarile pagane insa acestea trebuiau sa fie in maniera crestina.
Asa cum s-a intamplat, sarbatoarea pagana Eastre avea loc la aceeasi data ca si sarbatoarea crestina a renasterii Domnului. Astfel s-a alterat festivalul insasi, devenind o sarbatoare crestina, iar numele vechi de Eastre s-a schimbat in varianta moderna de Easter (Pastele in limba engleza).

Elementele precrestine amalgamate in sarbatoarea pascala sint evidente inca din denumirea data in unele parti ale lumii celei mai mari sarbatori a crestinatatii. Daca in limbile romanice, numele sau vine de la Pesah, sarbatoarea iudaica in timpul careia a avut loc rastignirea lui Iisus, in cele anglo-saxone se folosesc termeni derivati de la numele unor divinitati pagine. Englezescul Easter sau germanul Ostern vin de la Eostre sau Eastre, zeita a fertilitatii la popoarele din nordul Europei. Astfel de divinitati existau la mai toate popoarele europene, din nord pina in bazinul mediteranean, ele fiind sarbatorite primavara, moment al renasterii naturii.

Sarbatoarea renasterii si a invingerii mortii constituie un element de baza in numeroase sisteme religioase precrestine. In zilele in care vegetatia revine la viata, perioada ce coincide cu echinoctiul de primavara, in imperiul roman aveau loc celebrari dedicate lui Attis, divinitate de origine frigiana, despre care se spune ca ar fi fost nascut dintr-o fecioara. Acest Attis, care era iubitul lui Cybelle, zeita fertilitatii, murea si invia in fiecare an in perioada echinoctiului. Festivaluri ale primaverii aveau loc la toate popoarele vechi ale Europei si, potrivit unor autori, atunci cind misionarii crestini ai secolului al II-lea au ajuns in nordul continentului, ei au incercat sa-i converteasca treptat pe oameni, permitindu-le acestora sa-si mentina traditiile si sarbatorile, in care au introdus incetul cu incetul elemente crestine. Aceasta tehnica de a tolera si ingloba traditiile locale in credinta crestina se foloseste si astazi, in special de catre Biserica Catolica, cu precadere in Africa, pentru a nu trezi resentimentele triburilor obligindu-le sa renunte brusc la datinile lor. Celebrate in aceeasi perioada a anului, sarbatoarea Pastelui si cea a primaverii s-au intrepatruns, numele divinitatii pagine pastrindu-se in denumirea sarbatorii crestine.

Istoria Sarbatorii Pastelui

Pentru prima data Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos. In aceasta zi evreii au parasit Egiptul cu ajutorul lui Dumnezeu. Scriptura in cartea Exod (Iesirea) din Vechiul Testament ne ofera instructiunile date de Dumnezeu pentru sarbatorirea Pastelor in timpul lui Moise. Evreii din antichitate isi aminteau de faptul ca Dumnezeu i-a salvat din robia in care se aflau in Egipt.
Desi multi sarbatoresc si astazi Pastele, majoritatea oamenilor nu mai au in vedere semnificatia acestei sarbatori. Pentru multi, Pastele nu mai are nimic de a face cu Dumnezeu, este doar un prilej de m?ncare si bautura.

In ceea ce priveste crestinii, Dumnezeu a reinnoit legam?ntul facut cu israelitii, de data aceasta nu printr-un om, (Moise) ci prin Fiul Sau, Iisus Mesia. Legamantul cel nou nu mai este un legamant facut doar cu evreii, ci cu toate popoarele, care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui Iisus Hristos. Legamantul cel vechi purta sigiliul sangelui unui miel care trebuia sacrificat de Pasti dupa instructiunile date de Dumnezeu. Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentru prima data Pastele, toti evreii trebuiau sa ia un miel si sa il sacrifice. Apoi, cu sangele mielului erau unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau acestia. In noaptea aceea, ingerul mortii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt si a omorat toti fiii intai nascuti ai egiptenilor in casele care nu aveau pe usa sangele mielului. In casele israelitilor, nu a murit nimeni, pentru ca acestia ascultasera porunca lui Dumnezeu si au pus s?ngele mielului pe usile lor. S?ngele mielului oferea o garantie, un semn vizibil prin care credinciosii dadeau de inteles ca au luat in serios avertismentul lui Dumnezeu.
In Noul Testament mielul a fost junghiat prin M?ntuitorul Iisus, iar sangele lui care a curs pe cruce este sangele rascumparator.

La Cina cea de taina, in noaptea cand a fost tradat, inainte de a fi prins si arestat, Domnul Iisus a instituit sarbatoarea Pastelui nou testamental, dupa porunca ce I-a fost data de Dumnezeu.
Dumnezeu vrea ca toti crestinii sa isi aminteasca de pretul care a fost platit pentru rascumpararea noastra din sclavia pacatului.

Cantari de Paste

Concert de Florii - 2005 - Grupul psaltic Nectarie Protopsaltul

Cantari din Saptamana Mare - Corul Panagiotis Kalambakas

Prohodul Domnului - Corul Invierea

Prohodul Domnului in limba greaca

Hristos a inviat

Cantarile Invierii - Manastirea Sihastria

Liturghia Invierii - Manastirea Diaconesti

Slujba Invierii - Manastirea Vatopedu

Concert de Paste - 2002 - Grupul psaltic Nectarie Protopsaltul

Floriile

Salcia: simbolul mortii si al vietii

Adeseori, in discutiile avute cu diferite ocazii despre simbolismul religios, mi s-a spus ca, in procesul de adaptare la conditiile si imprejurarile naturale sau la mediul in care traiesc credinciosii ei, Biserica crestina a fost nevoita sa adopte simboluri care nu au nici un temei evanghelic sau biblic in general si, drept urmare, a avut loc si o diminuare a semnificatiei simbolurilor religioase astfel preluate. Ca exemplu in acest sens, de altfel cel mai des folosit, era faptul ca noi romanii ortodocsi nu folosim ramuri de finic pentru Duminica Floriilor, ci banalele ramuri de salcie. Motivul folosirii salciei fiind adaptarea la mediu, deoarece finicul nu creste la noi in tara. Legat de acest lucru mi s-a pus intrebarea, daca salcia poate sau nu, sa acopere simbolismul religios al finicului. Ba mai mult, daca ea insasi are sensuri si simboluri proprii care justifica folosirea ei rituala. Problema este foarte clara si poate fi expusa de la inceput. Salcia are un simbolism propriu si acesta mai ales datorita caracteristicilor specifice legate de modalitatea ei de inmultire; fiind totodata folosita cu diferite sensuri in traditiile religioase precrestine si apoi si in crestinism.

Pentru a raspunde la intrebarile puse si totodata pentru a face cunoscut simbolismul salciei vom analiza aceasta problema in traditia greaca antica, in traditia Vechiului Testament si, bineinteles in traditia crestina. Ne vom rezuma doar la aceste traditii deoarece simbolismul salciei a fost foarte bogat la popoarele necrestine, cu precadere la slavi si la popoarele baltice, iar o monografie amanuntita ar depasi cu mult scopul nostru imediat.

Prin particularitatile sale naturale, salcia a atras, inca din cele mai vechi timpuri, atentia oamenilor. Intrucat creste doar in locurile abundente in apa ea a fost considerata ca fiind "o adevarata planta de apa" sau "iubitoare de apa" . Dar ceea ce a uimit mai mult a fost puterea ei aproape indestructibila de crestere si regenerare, fara nici un ajutor din partea omului. Insasi denumirea ei a fost dedusa, atit de greci cat si de romani, din aceasta realitate extraordinara de crestere pe care o are. In limba latina, denumirea salix a fost pusa in legatura cu verbul salire - a sari. Festus a luat totusi in deridere aceasta etimologie zicind: "Salicem ridicule interpretantur dictam, quod ea celeritate crescat, ut salire videatur". Iar termenul grecesc itea , era legat de adjectivul verbal itos ce deriva de la verbul ienai - a merge. La aceasta referire Etymologion Mega adauga : "deoarece arunca mladite cu repeziciune" .

Dar salcia a atras nu numai prin aceasta particularitate. Astfel, in traditia greaca antica, alaturi de plop, ea umbreste intrarea in temuta imparatie a mortii, stapanita de nemilosul Pluto si de crancena zeita Persefona. Homer relateaza despre acest lucru atunci cind Circe ii indica lui Odiseu locul unde se afla intrarea in infern : "dumbrava neingrijita, dincolo de cararile Oceanului, unde cresc plopi mareti si salcii sterpe", in text "distrugatoare de rod".

Aceasta asociere a salciei cu "imparatia mortii" nu este intamplatoare, caci alaturi de plop, de ulm si de tamarisc, si ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpamintene. De altfel, salcia a avut o oarecare influenta stranie asupra grecilor inca din cele mai vechi timpuri, caci prezenta ei era legata de locurile unde izvoraste apa din pamant, iar acestea erau considerate, cai de acces in lumea subpamanteana, a mortii. Simbolismul salciei este pus astfel in legatura cu misterul "Mamei Pamant", la randul ei simbol al vietii noi, infloritoare, dar si al mortii, caci in "Pamant" se intorc toate lucrurile. Datorita acestei asociatii, salcia era totodata si "copac sacru" al marilor "Zeite Mame". Zeita Hera s-a nascut sub o salcie pe insula Samos. Salcia, sintem informati de Pausanius, era unul dintre cei mai sacri copaci ai Greciei antice.

Exista si o curiozitate legata de acest copac plin de seva vietii, ce nu a trecut neobservata, si anume, faptul ca ea isi leapada florile inainte ca rodul sa se lege; ca ea de fapt nu se inmulteste prin seminte, ci prin puterea de a arunca vlastari.

Aceasta curiozitate a devenit "punctul de plecare al unei dialectici mitologice", caci, salcia este "ucigasul propriului fruct" si astfel in ea se intalneste activa "forta vietii si a mortii". Desi nu este clar in ce sens anume este folosita, salcia juca un rol important in timpul sarbatorii Thesmophoria, legata de cultul lui Demeter si Core. Acest eveniment era dedicat cu exclusivitate femeilor. Cu aceasta ocazie, femeile isi faceau un "pat" din ramuri de salcie pe care stateau aproape tot timpul sarbatorii. Care a fost semnificatia precisa a acestei practici este greu de retinut. Totusi, din literatura existenta, s-a dedus ca era un act de daruire spre o viata de castitate de puritate feciorelnica, deoarece salcia, fiind un copac "distrugator de rod", trebuie sa fi fost si simbol al retinerii sexuale.

Cu toate acestea, simbolismul salciei nu se refera numai la viata de castitate, caci, s-a observat, ca atunci cind femeile isi faceau pat de ramuri de salcie, acesta era asezat pe pamintul datator de viata, iar verdele si pamintul erau simboluri sacre ale zeitelor mame, deci ale fertilitatii. De aici si ideea ca acest act era un mijloc de sfintire a pintecelui si de promovare a fertilitatii. Exista, deci, un element paradoxal privind folosirea salciei cu ocazia sarbatorii Thesmophoria, caci salcia este prezentata ca simbol atat al mamei cat si al fecioarei, al rodniciei pantecelui si al castitatii; al celor vii si al celor morti. Totodata, vechii greci i-au atribuit salciei si calitati magice.

Astfel, ei obisnuiau sa planteze salcii, in apropierea viilor si aceasta pentru doua motive : unul practic, de a avea suport pentru vita de vie; dar si unul magic, de a transfera vitei puterea de crestere si regenerare a salciei. Se pare ca aceasta practica indica legaturi directe nu numai cu cultul lui Demeter dar si cu cel al lui Dionisios. Calitatile magice ale salciei au fost foarte mult speculate in perioada antica, caci, spunea Dioscuride, "femeile zeloase in castitate isi puneau in paturile lor ramuri de salcie... intrucat linistesc pasiunea sexuala" , iar "frunzele de salcie, atunci cand sunt amestecate cu apa, previn orice concepere" Aceleasi idei si practici sunt amintite si de Nicandru in Theriaca. Cea mai clara ramane insa informatia data de Pliniu, informatiei care sta la baza conceptiei despre simbolismul salciei in ultima perioada a antichitatii si in evul mediu primar.

Iata ce spune Pliniu : "Foarte repede salcia isi pierde samanta, inainte ca ea sa ajunga la vreo maturitate, de aceea Homer o numeste distrugatoare de rod. La o data tarzie, s-a interpretat aceasta idee fantastica in lumina propriilor ei crime, atunci cand a devenit clar ca samanta salciei era un mijloc de asigurare a sterilitatii". Pliniu transmite deci doua idei fundamentale : in primul rand, conceptia homerica legata de salcie ca fiind distrugatoare de rod. Salcia reprezinta o crestere chtonica, fiind afiliata lui Pluto si Persefona si, ca orice copac "fara rod", era un simbol sacru al taramului celor morti in al doilea rand, este vorba de practica magica menita sa asigure sterilitatea mai degraba decat castitatea : "luati flori de salcie, frecati-le in apa si beti amestecul. Acesta va suprima orice pofta amoroasa si va face pe femei sterile" .

Aceasta pare sa fi fost taina mortala a copacului Infernului, pe care Homer il pune de straja la portile imparatiei Mortii. Dupa parerea lui Aelian, insusi Homer, atunci cand se referea la salcie ca fiind distrugatoare de rod, facea referire la taina intunecata legata de puterea salciei de a distruge rodul pantecelui, caci el, adica Homer "era pe urma lucrurilor nespuse ale naturii".

Credinta in puterea magica a salciei de a asigura sterilitatea va dainui si in traditia crestina. Geopontica bizantina relateaza : "Daca fructul salciei este macinat sub forma de pudra si baut, acesta face fiintele umane incapabile de procreare". Iar Eustatie, episcop si catolicos al Thessaliei, in comentarul sau asupra Odiseei, vorbeste despre aceeasi credinta pagana prezenta in timpurile crestine : "Salciile sunt numite distrugatoare de rod deoarece ele isi leapada florile inainte ca fructul lor sa inceapa a creste, dar si pentru ca cei care beau o bautura din flori de salcie, ucid prin aceasta rodul pantecelui sau devin incapabili de procreare.

Gandirea crestina va vedea in imaginea poetica folosita de Homer cu privire la salcie sensuri si adevaruri mai profunde, ascunse in limbajul mitic si care vor primi adevarata interpretare in lumina revelatiei crestine. Totusi, crestinii nu se vor baza doar pe textele homerice, ci vor cauta motivatii in Vechiul Testament, motivatii ce vor face ca salcia sa inmugureasca, nu la portile intunecate ale Infernului, ci la portile stralucitoare ale cerului.

In traditia Vechiului Testament salcia apare in contexte ce exprima cu precadere bucuria de a trai. Pentru prima data intalnim salcia in timpul sarbatorii corturilor. Aceasta sarbatoare, care comemoreaza evenimentul iesirii din Egipt a evreilor sub conducerea lui Moise, incepe in ziua a 15-a a lunii a saptea (Tisri) si tine un rastimp de sapte zile (Levitic 23, 34). Cu aceasta ocazie, sint aduse Domnului ofrande din roadele pamantului si jertfe de animale. Interesant de observat ca aceasta sarbatoare incepe printr-o manifestare simbolica a bucuriei de a trai viata de libertate : "In ziua intai sa luati ramuri de copaci frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci cu frunze late si salcii de rau (s.n.) si sa va veseliti inaintea Domnului Dumnezeului vostru..." (Levitic 23, 40). Caci ramurile inmugurite sunt un simbol al vietii celei noi a vietii biruitoare asupra mortii.

In practica liturgica de mai tarziu ramuri de salcie au fost purtate in procesiune in jurul altarului jertfelor in toate cele sapte zile ale sarbatorii corturilor. Vulgata a introdus in text, pe langa salcie, si cuvantul plop - populus. Asa se face ca cei doi copaci, simboluri ale infernului, vor deveni in Vechiul Testament simbol al bucuriei de a trai.

Pe langa aceasta, traditia iudaica va considera "apa vie", care curge in acea tara din abundenta doar iarna, ca simbol pretios al vietii si o aprecia ca atare. De aceea, spune acelasi autor, "era natural sa se priveasca la salcie, cu frunzisul ei bogat, ca fiind un simbol al procesului mereu innoitor al infloririi si al cresterii".

Noul simbolism dat salciei, al vietii ce se reinnoieste, trebuie deci descifrat in referirile alegorice pe care le gasim in Vechiul Testament. Un prim text la care dorim sa facem referire este cel din Isaia 44, 3-4 : "Ca eu voi varsa apa peste pamantul insetat si paraie de apa in tinut uscat. Varsa-voi Duhul Meu peste odrasla ta si binecuvantarea Mea peste mladitele tale. Si vor odrasli ca iarba pe malul paraielor si ca salciile de-a lungul apelor curgatoare".

Salcia este aici un simbol ai vietii abundente care va domni in timpul imparatiei mesianice ; imparatie pe care Zaharia o vede ca pe o mareata sarbatoare a corturilor, a bucuriei de a trai viata de deplina libertate sub pronia divina : "Si toti cei ce vor fi ramasi cu viata dintre neamurile acelea care venisera sa lupte impotriva Ierusalimului se vor sui in fiecare an sa se inchine imparatului, Domnul Savaot, si sa praznuiasca sarbatoarea corturilor (Zaharia 14, 16).

Pornind de la acest pasaj, ne informeaza H. Rahner, "Parintii Bisericii au presupus ca tot ceea ce s-a scris in lege referitor la folosirea ramurilor de salcie in timpul acestei sarbatori va ajunge la desavarsire in lumea spirituala a noului pamant". De aceea, nu este deloc surprinzator ca salcia va primi in gandirea crestina sensuri mult mai profunde, ceea ce face ca folosirea ei in practica liturgica sa fie pe deplin justificata, asa cum se va vedea in cele ce urmeaza.

Inainte de a trata despre simbolismul crestin al salciei este necesar sa atragem insa atentia asupra altor doua versete din Vechiul Testament, in care ideea homerica a salciei distrugatoare de rod pare sa se contureze in cartea Iov, facandu-se referire la monstrul Behemoth, se spune : "El se culca sub florile de lotus, in ocolul trestiilor si al baltii. Frunzele de lotus ii fac umbra si salciile baltii il imprejmuiesc, (Iov, 40, 21-22). Interesant de observat ca traducatorii Septuagiatei nu au folosit in traducerea lor cuvantul itea salcie, ci agnos -vitex agnus castus, tot copac din familia salciei, denumit copacul castitatii. Acesta este copacul despre care Dioscoride spune ca vechii greci il denumeau amikotomiainos, iar romanii salix marina sau piper agreste si este identic cu salcia folosita de femei in timpul sarbatorii Thesmophoria. Or, folosind acest termen, traducatorii greci introduceau aici nuante legate de vechile traditii grecesti si de credinta existenta, la vremea respectiva, in Behemothsi Leviathan ca forte ale raului; salcia pastrandu-si simbolismul ei nefast despre care a vorbit Homer. Caci salciile baltii imprejmuiesc aceasta faptura a infernului ceea ce ne aminteste de salcia de la portile Infernului din Odiseea.

O conceptie sumbra, a sperantelor pierdute, legate simbolic tot de salcie, o gasim exprimata in Psalmul 136, in care este descrisa dis perarea evreilor aflati in robia babilonica : "La riul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. In salcii, in mijlocul lor, am atirnat harpele noastre" (1-2). Salcia, care la sarbatoarea corturilor era un simbol al bucuriei, devine aici simbolul neputintei, al disperarii si al resemnarii; sentimente traite, de altfel de locuitorii Infernului grec. Astfel, si in Vechiul Testament salcia isi pastreaza dualismul ei simbolic : viata si moarte. Acest lucru nu va fi trecut cu vederea de scriitorii bisericesti si de Sfintii Parinti care au incercat sa dea sens si semnificatie aspectelor tainice ale credintei crestine.

In gandirea primara crestina simbolismul salciei este intalnit mai intai in scrierile Pastorului Hermas. Iata ce spune Hermas in una din viziunile sale : "Pastorul mi-a aratat o salcie mare care era aidoma unui acoperis ce proteja un deal si o campie, iar la umbra acestei salcii au venit toti oamenii care au fost chemati in numele Domnului". Tuturor celor veniti la umbra salciei, Arhanghelul Mihail le da cate o ramura de salcie pe care fiecare credincios trebuia sa o dea inapoi pentru a fi grefata din nou pe copac. Majoritatea ramurilor restituite erau pe jumatate uscate, ceea ce arata gradul de pocainta. Doar ramurile inapoiate de martiri aveau o infatisare ciudata, care depaseste natura salciei : "in cele din urma, ei (martirii n.n.) au inapoiat ramurile lor care erau verzi si acoperite cu muguri noi, iar pe muguri era ceva ce avea infatisarea unui fruct. Iar cei care se aflau in aceasta situatie, au fost nespus de bucurosi, iar ingerul era plin de bucurie din pricina lor, si pastorul s-a bucurat si El".

Pentru Hermas se ridica insa intrebarea, careia, de altfel, el insusi ii da glas : "Doamne, cum vor putea aceste ramuri vestejite sa dea noi mladite". Raspunsul vine neintarziat: "Acest copac este o salcie, iar natura ei este iubitoare de viata". Acest copac, o salcie cosmica, este simbolul puterii vitale implantat in pamant prin intruparea lui Dumnezeu. "Caci copacul acesta mare care acopera dealurile si campiile si intr-adevar intregul pamant este Fiul lui Dumnezeu care este propovaduit pana la marginile pamantului, iar oamenii care stau la umbra sa sunt cei care au auzit mesajul sau si au crezut in El". Toate ramurile participa la puterea sa datatoare de viata, chiar si acelea pe jumatate uscate incep sa dea frunze din nou, datorita puterii acestui copac cosmic care arunca mladite din apele vesnice : "Caci Dumnezeu care a plantat acest copac doreste ca toti cei care au primit ramurile sale sa traiasca, iar eu nadajduiesc ca aceste ramuri, atunci cand au primit umezeala si au baut apa, sa aiba o noua viata".

Cat priveste ramurile martirilor, care nu numai ca sunt verzi dar au si fruct, trebuie sa le explicam sensul in contextul ideii ca salcia este un copac "distrugator de rod". Martirii sunt de fapt cei care, invingand puterea celui rau si a mortii, au progresat dincolo de natura umana pacatoasa, aducind roade. Acestia sunt cei care vor fi incoronati cu coroane de palmier, dupa cum ne spune Hermas. Ei au devenit "ramuri de salcie purtatoare de rod" ale copacului divin, care este Hristos. Aceasta metafora poate fi inteleasa la adevarata valoare numai daca avem in vedere credinta greaca pagana referitoare la salcie.

Pornind de la Hermas, scriitorii crestini de mai tarziu vor prezenta salcia ca fiind un simbol autentic crestin : "Caci salcia, spune Eusebiu, cu verdele ei vesnic si cu vigoarea tanara a cresterii sale este un simbol al bogatiei acelui izvor de apa spirituala ce izvoraste in Biserica Logosului". Iar Cassiodor, comentand acelasi text din Isaia, adauga : "Salciile sunt copaci ce cresc pe malurile raurilor si acolo dau viata celui mai proaspat verde, si chiar daca cineva taie mereu o parte din radacina si o ingroapa in pamantul umed, ea va arunca imediat radacini proaspete. Cu aceste salcii trebuie sa comparam sufletele sfinte si credincioase, care, dupa cum spune Isaia, arunca mladite ca salciile de pe malurile paraielor" .

Prin urmare, pentru puterea ei regeneratoare de viata salcia a fost asemuita lui Hristos. In acelasi timp, ea este si un simbol al credinciosului crestin, a celui care a primit noua viata prin baia botezului si care, spre deosebire de salcia distrugatoare de rod, da roade. Iata ce spune in acest sens si Fericitul Ieronim : "Iar apoi profetul ii compara pe cei care s-au renascut prin baia botezului cu plantele nou inverzite si cu salcia (s.n.), care arunca mladite pe marginea apei curgatoare. Caci aceasta salcie da rod, iar aceasta este contrar naturii sale obisnuite, caci de obicei salcia este fara de rod, iar cel care maninca din saminta ei devine el insusi neroditor".

Paralel cu acest simbolism transfigurat care compara salcia cu Hristos si mladitele ei cu credinciosii crestini, intilnim in literatura crestina folosirea salciei ca simbol al eternitatii sau al nevredniciei spirituale.

"Salciile, spune Fericitul Augustin, sunt copaci neroditori, iar in acest pasaj al Psalmului (136, 2) ele sunt descrise ca si cum nimic bun nu vine de la ele, desi in alte parti ale Sfintei Scripturi nu este asa. In acest pasaj, continua el, trebuie sa intelegeti ca salciile reprezinta copaci neroditori, care de altfel cresc din abundenta pe apele Babilonului. Acesti copaci reprezinta persoane lacome, zgarcite si neroditoare in orice fapte bune, cetatenii Babilonului si copacii din tinutul inconjurator, hraniti de placerile dupa lucrurile pamantesti ce curg din abundenta in jurul lor" . O idee asemanatoare este sustinuta si de Prosper de Aquitanj "Salciile care sunt udate de raurile Babilonului dar care inca nu a nici un rod, sunt un simbol al acelor suflete sterile care sunt hranite placerile acestei lumi si raman neroditoare in virtute. In acestea putere seminala a Cuvantului divin nu poate patrunde ; ele sunt pur si simplu incapabile de a primi cuvantul lui Dumnezeu".

Aceasta interpretare augustiniana a salciei va fi vehiculata de foarte multi teologi apuseni, mai ales din perioada carolingiana. Punctul culminant al dezvoltarii acestei interpretari il reprezinta Richard de St. Victor care, in lucrarea sa Alegorii mistice, dezvolta o intreaga "psihografie" a sterilitatii spirituale.

In traditia patristica a Bisericii rasaritene salcia va primi sensuri nebanuit de profunde. Ea va deveni simbol al fecioriei, iar caracteristica ei de a fi "distrugatoare de rod", o preinchipuire a mortii mistice care, prin renuntarea la perpetuarea vietii pamantesti, supusa mortii tinde spre dobindirea puterii ceresti de procreare. Cei feciorelnici si cele feciorelnice participa de pe acum la viata ingereasca, acea stare in care sufletul este preamarit, iar trupul devine transparent. Despre aceasta stare, Sf. Grigoria de Nazianz spune ca are un loc in bine-intemeiata cetate a cerului.

Sufletul se poate ridica spre ea numai daca moare pentru trup si astfel el va fi, intr-un sens extrem de profund, "distrugator de rod". Salcia ajunge din nou un simbol al castitatii care, murind devine vesnic roditoare. "Moartea si viata se impreuna. Tensiunea dialectica descoperita de vechile mituri imboboceste pentru a face sa creasca floarea adevarului crestin". Vorbind despre sarbatoarea corturilor, Origen spune ca "salcia, impreuna cu plopul, sunt copaci ai castitatii". Acelasi lucru il afirma atunci cand comenteaza textul din Isaia 56, 5. Aici insa adauga ca salcia este un simbol al castitatii atat pentru cei feciorelnici, cat si pentru "dragostea casatorita care este cu desavirsire pura". Metodiu pastreaza acelasi fir de gandire : "in Sfanta Scriptura salcia este tratata ca simbol al castitatii". Dupa Metodius, adevaratul crestin, pentru a participa la sarbatoarea lui Hristos, trebuie sa-si infrumuseteze "cortul" sau cu ramuri de salcie "caci salcia intruchipeaza in sine insusi numele virtutii, puritatea celui feciorelnic. Cum am putea, se intreaba el, sa intram in aceasta sarbatoare a lui Hristos daca nu ne infrumusetam corturile noastre cu ramurile acelui binecuvantat copac divin, puritatea ?". "Deoarece la noua creatie ce nu are sfarsit nu poate participa nici un om care este gasit fara podoaba ramurilor de salcie ".

Se observa aici o transfigurare completa a vechiului simbol al salciei in lumina noii creatii savarsita de Hristos prin intruparea, moartea si invierea Sa. Astfel, salcia devine simbolul acelei "bios agnos" care la randul ei nu este decat o prefigurare a vietii de preamarire in salasurile vesniciei dupa care toti crestinii tinjesc deopotriva. Crestinii care au realizat starea cereasca de desavirsire sunt denumiti de Rupert de Deutz: " Ei sint salcii care nu au fruct si totusi prin har numai au saltat spre verdeata patriei lor vesnice".

Punctul culminant al simbolismului crestin legat de salcie este insa legat, asa cum era si de asteptat, de taina cea mai presus de toate a fecioarei Maria, taina mamei care a ales fecioria si care a conceput mai presus de fire, viata, pe Hristos cel intrupat. Iata ce spune in acest sens Albertus Magnus: "Ea (salcia n.n.) este numita salix deoarece sare, adica creste foarte repede si ni se spune ca samanta ei, daca este bauta, produce sterilitate. Acest lucru a fost implinit in Preamarita Fecioara caci ea a ales fecioria si astfel a ales viata cea fara rod, dar dupa cum salciei ii place sa creasca pe malul raurilor, tot asa si Preamarita Fecioara a inflorit langa apele harului si ale darurilor ceresti. Si, dupa cum salcia este un semn al castitatii, tot la fel si ea plina de castiatatea rece, pentru samanta ei, care este Fiul lui Dumnezeu, prin mesajul sau ii face pe multi neroditori in fructul trupului chemandu-i la o viata de feciorie".

Am facut aceasta scurta incursiune in simbolismul salciei pentru a arata ca tinerele mladite de salcie care sunt aduse in biserica pentru a sarbatori in fiecare an triumfala intrare in Ierusalim a Mantuitorului aduc cu ele invataturi, sensuri si simboluri ce trebuiesc stiute. Folosirea in cult a salciei nu este doar o simpla acomodare la mediu, ci isi are bogatia ei, functia ei simbolica in viata rituala a Bisericii crestine. Astfel, ramurile de salcie, care odinioara umbreau portile intunecate ale lipsei de speranta, ale mortii, ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vietii celei vesnice, ale vietii pure luate din "copacul indumnezeitor si binecuvintat".

Ca simbol al adevaruilui crestin, salcia ne invata ca adevarata Putere de viata este in noi insine ; ca noua ne revine sa adapam aceasta viata din nemuritoarele izvoare ale "apei vietii" care este Hristos si Biserica Sa, si astfel sa ajungem sa traim prin noi insine, cu puterea raiului, adevarata noastra menire, aceea de a fi fii ai vietii, ai lui Dumnezeu, ai "Celui ce Este".

Obiceiuri din Postul Mare

Pregatirea spirituala pentru sarbatoarea Pastelui incepe din ultima saptamana a Caslegilor de iarna, numita de popor si Saptamana Alba. In acest interval de timp nu se mananca came, este permis a se consuma oua, lapte si produse obtinute din lapte dar nu se fac nunti sau alte petreceri cu muzica.

Saptamana Alba se termina cu Duminica Lasatului de Sec care, candva, era o adevarata sarbatoare familiala si chiar comunitara, inca din preziua acestei duminici, femeile pregateau bucate pentru masa nocturna la care participau toti membrii familiei si invitatii acesteia: vecini, rude, prieteni. Petrecerea nocturna purta numele de Lasatul Secului si continua pana catre miezul noptii, moment in care fiecare mesean manca in mod ritualic cate un ou zicand: "ousor, ousor, sa-mi fie postul mai usor".

In Duminica Lasatului de Sec fetele si flacaii ramasi necasatoriti in caslegile de iarna erau luati in deradere in cadrul unui obicei numit strigarile de peste sat. Flacaii se adunau in cete, se urcau pe inaltimile satului de unde slobozeau roti mari din paie aprinse si-i satirizau, prin strigaturi sub forma de dialog, pe cei ramasi necasatoriti.

Prima zi de dupa Lasatul Secului se numea Lunea curata, zi in care femeile nu lucrau nimic in afara de spalatul ritual al vaselor pe care, mai apoi, le urcau in podul caselor. Tot in aceasta zi, dupa petrecerea bahica nocturna, unul dintre membrii familiei se scula mai de dimineata, lua fata de masa cu firimiturile ramase de la ospat, iesea cu ea afara si arunca resturile de mancare pasarilor din curte zicand: "Veniti pasari sa va dau si voua din bucatele mele cu care prind postul, dar si voi sa prindeti post de la bucatele de vara". Acest ritual avea scop profilactic si apotropaic, de aparare a viitoarelor recolte de atacul pasarilor.

Martea din prima saptamana a Postului Mare era numita si Martea stramba sau Spolocania. In aceasta zi femeile luau furca de tors si mergeau la crasma satului pentru a se "clati" cu tuica de mancarea de frupt (de dulce). Aici, ele beau rachiu fiert cu piper in credinta ca le va creste canepa mare, iar pentru a fi sigure de aceasta reusita aruncau cu paharul de bautura in tavan zicand: "atata sa creasca canepa in vara".

In aceasta zi se manca doar paine nedospita si se bea moare de varza acra.

In prima sambata din Postul Mare se sarbatorea Ziua lui San - Toader, sfant care a fost canonizat de catre biserica ortodoxa datorita faptelor sale dar pe care traditia populara il tine de teama pedepselor aplicate tuturor celor care nu-l respectau. San - Toader si caii ce-l insoteau rupeau, conform traditiei, lantul lui Sant - Ion pentru a lasa drum liber anotimpului calduros. Ei pazeau Soarele pentru a evita fuga acestuia catre miaza - noapte si pentru a salva, astfel, omenirea de la noaptea,vesnica.

Cailor lui San-Toader le erau consacrate de la cinci pana la douasprezece zile, incepand cu Lunea Curata, Saptamana Alba fiind cunoscuta si sub numele de Saptamana Cailor lui San - Toader. Conform credintei populare, caii lui San -Toader sunt fiinte mitice hipomorfe, cu aspect de flacai dar care au coada, ascunsa in itari, si copite, ascunse in opinci. Ei introneaza ordinea la inceputul Postului Mare, inchizand sezatorile si petrecerile. In noptile Cailor lui San - Toader, fetele nu mergeau la sezatori, se inchideau in case si rasturnau cu gura in jos toate vasele pentru a impiedica aceste spirite naprasnice sa se ascunda in ele.

Cel mai important, dar si cel mai temut, dintre cai este San - Toaderul cel Schiop sau San - Toaderul cel Mare celebrat in sambata Saptamanii Albe.

In saptamana numita a Cailor lui San - Toader, femeile nu urzeau,"pentru a nu li se incurca firele", si nu torceau, ca "sa nu te calce caii".

In sambata lui Toader, inainte de rasaritul soarelui, fetele se duceau in padure, in locuri curate, "unde nu ajung gainile si nu se aud cainii", si cautau radacini de iarba mare sau popalnic. Cand sapau aceste plante, in locul de unde luau radacinile puneau sare, faina sau alte produse. Intoarse acasa, fetele fierbeau aceste radacini iar cu lesia rezultata se spalau pe cap in credinta ca le va creste parul mare si frumos. Dupa spalarea capului, in timp ce se pieptanau, fiecare zicea: "Toadere, San - Toadere,/Da cosita fetelor cat coada iepelor/Si chica pruncilor cat coama cailor".

Tot in dimineata Sambetei lui San - Toader, se mai obisnuia ca fetele sa adune din ieslea cailor strohul de fan, il fierbeau in vase curate si se spalau cu fiertura astfel obtinuta pe cap, in credinta ca vor avea parul frumos si bogat si vor fi placute flacailor.

Un alt obicei din aceasta zi, pastrat pana tarziu in Bucovina, era acela al tunderii coamei la vitei si manji si al cozilor la iepe (actiune cunoscuta sub numele de costrujire), parul rezultat fiind pus in musuroaiele de furnici pentru ca "animalele din gospodarie sa se inmulteasca precum furnicile".

In sambata de San - Toader se facea coliva de grau (Coliva lui San - Toader) care se ducea la biserica unde se sfintea si se impartea copiilor sau oamenilor saraci. Din aceasta sambata incepeau slujbele speciale pentru morti, slujbe ce aveau loc in fiecare sambata din Postul Mare si se terminau in Joia Mare.

In Sambata lui San - Toader se desfasura, astfel, un scenariu complex de innoire simbolica a timpului calendaristic, celebrat alta data, mai ales in mediile pastorale, la inceput de primavara.

Din martea de dupa Lasatul Secului incepe Postul Mare propriu-zis, ce dureaza sapte saptamani, etapa calendaristica in care nu se consuma carne, lapte, branza si oua, alimentatia bazandu-se integral pe produsele vegetale. In aceasta perioada in gospodariile traditionale se desfasura o intensa activitate in domeniul industriei textile casnice. Se torcea de zor, se tesea iar femeile tinere si fetele isi coseau, pe ascuns, frumoasele camasi cu care se imbracau in ziua de Pasti.

Mijlocul Postului Mare este marcat prin ziua numita Miezul Paresimilor. Local, in Bucovina, denumirea acestei sarbatori a incetat sa mai exprime impartirea Postului in parti egale, devenind Miezul Paretilor in sensul de pereti despartitori.

Aceasta sarbatoare cade intotdeauna intr-o zi de miercuri. Ziua oferea, alta data, gospodinelor prilejul de a numara ouale stranse pana atunci si de a evalua numarul de oua de care aveau nevoie pentru buna pregatire. a Sarbatorii Pascale De asemenea, femeile socoteau acum cat s-a tors din cantitatea totala de canepa, apreciind data aproximativa cand urma sa se termine operatia, intrucat era obligatoriu ca aceasta activitate sa se incheie pana la Joia Mare.

Obiceiuri de Florii

In societatea traditionala, dar si in prezent, Floriile deschid saptamana cea mai importanta pentru pregatirile de Pasti.

Sarbatoarea Floriilor are stravechi radacini, ea fiind atestata in societatea romana ca zi dedicata zeitei Flora, peste care crestinismul a suprapus sarbatoarea Intrarii Domnului in Ierusalim (Floriile, in terminologia populara).

Ramurile verzi din aceasta zi, intrebuintate atat in ritualurile casnice cat si in cele bisericesti, intruchipeaza simbolul castitatii si al renasterii anuale a vegetatiei, un substitut fitomorf al zeitei Flora, dar si ramurile cu care a fost intampinat Iisus la intrarea sa in Ierusalim.

Pentru buna desfasurare a sarbatorii Floriilor, cu o zi inainte se strang ramuri de salcie inmugurita, se leaga in snopi si se duc la biserica pentru a fi sfintite de preot. Dupa sfintire ramurile numite "matisori" sunt luate acasa de catre credinciosi pentru a impodobi cu ele icoanele, usile ferestrele, intrarile in grajduri sau pentru a le pune la fantani si la stresinile caselor. Femeile mai obisnuiesc si astazi sa le infiga pe straturile proaspat semanate, sa le puna in hrana animalelor sau sa le aseze pe morminte.

Aceste ramuri sfintite se pastreaza peste an fiind folosite la tamaduirea diferitelor boli. In scopuri profilactice, oamenii se incing cu "matisorii" sfintiti, pentru a nu-i durea mijlocul. De Alexii, cand se scot stupii de la iernat, bucovinenii aseaza pe buduroaie manunchiuri de "matisori" pentru a-i purifica si pentru a-i incarca de mana. "Matisorii" sunt folositi, insa, si in vraji sau descantece. Ramurile pastrate la icoane se pun pe foc vara, in momentul in care incepe vreo furtuna, sau se arunca in curte cand incepe sa bata grindina.

Importanta sarbatorii este data si de severele interdictii de munca precum si de sacrificiul ritual al pestelui, ziua fiind cunoscuta si ca dezlegare de peste.

In unele sate, in aceasta zi martisorul purtat pana acum se pune pe ramurile unui pom inflorit sau pe un maces. Si tot cu aceasta ocazie se scoate zestrea din casa pentru aerisire.

Femeile cautau sa ia din biserica nuiele de salcie cat mai lungi, crezand ca le va creste canepa mare. Ajunse acasa, numarau mugurii de pe crengile pomilor din livada fiind convinse ca vor avea tot atatia pui la closti.

Ajunul sarbatorii este si un important moment pentru a invoca spiritele mortilor, pe alocuri fiind cunoscut si sub numele de Mosii de Florii, cand se fac pomeniri pentru sufletul rudelor decedate.

Ouale de Pasti

Ouale de Pasti

Din martea Saptamanii Mari, dar mai ales in zilele de joi, vineri si sambata, in toate gospodariile bucovinene se vopsesc ouale rosii de Pasti.

Obiceiul folosirii oualor colorate in practicile de renovare a timpului primavara, cand se serba, odinioara, Anul Nou, tine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care il gasim si in unele legende bucovinene.

Preluate de crestinism, ouale rosii simbolizeaza sangele varsat de Fiul Domnului intru mantuirea omenirii si miracolul renasterii Sale, devenind elementul definitoriu al sarbatorii pascale.

In Bucovina ouale de Pasti sunt numite cu un termen generic "merisoare" si erau, la inceput, colorate numai in rosu ("rosete") pentru ca mai tarziu sa se raspandeasca si practica vopsirii in galben ("galbinete"), in verde ("verdete"), in albastru ("albastrele") si in negru ("negrete"). Alta data, culorile se obtineau numai din plante ce erau puse la macerat in Duminica Floriilor. Astazi acest obicei este in mare parte pierdut, femeile folosind culori acrilice pentru vopsirea tuturor oualor de Pasti.

Cele mai frumoase oua de Pasti, care fac si acum faima Bucovinei, sunt ouale inchistrite, numite impropriu oua incondeiate. Tehnica uzitata este aceea a pastrarii culorii de fond si consta in trasarea pe ou a unor desene, cu ajutorul cerii de albine topita, si scufundarea succesiva in bai de culoare (galbena, rosie si neagra). Unealta folosita se numeste chisita si este un betisor de lemn ce are fixata la unul din capete o palnie minuscula confectionata din alama, prin care este petrecut un fir de par de porc. La sfarsit, dupa "scriere" si "imbaiere", oul se incalzeste putin si, cu ajutorul unei carpe, de asemenea usor incalzita, se indeparteaza straturile de ceara, punandu-se in evidenta desenul. Cele mai raspandite motive folosite la inchistrirea oualor sunt crucea Pastelui, floarea Pastelui, cararea ciobanului sau cararea ratacita, braul si desagii popii, bradutul, frunza de stejar, albina, pestele, coarnele berbecului, carja ciobanului, steaua ciobanului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, "patruzeci de clinisori", vartelnita, creasta cocosului, broasca, fierul plugului, ulita satului, grebla, sapa etc.

Vechimea obiceiului poate fi doar banuita. Exista batrani care isi amintesc ca strabunii lor vorbeau de practici de fertilizare savarsite de tinere perechi care ingropau "oua desenate" la marginea campului, in noaptea de Inviere, ceea ce plaseaza obiceiul in vremuri precrestine. Aceeasi vechime pare a fi demonstrata si de perpetuarea unui model numit "ciresica"- ce este aproape identic cu "vartelnita" intalnita pe ceramica de tip Cucuteni - sau a motivului numit "cararea ratacita", cel mai greu de realizat (el se desfasoara pe intreaga suprafata a oului sub forma unei spirale cu volute), motiv ce este o forma originala de reprezentare a Caii Lactee, numita Cararea Ciobanului in comunitatile de oieri.

Ouale inchistrite incepeau a fi "muncite" de pe la mijlocul Postului Mare. De regula, ele nu se mancau. Dupa ce erau sfintite in noaptea de Inviere, erau daruite rudelor si celor dragi si erau pastrate in apropierea icoanelor pana la Pastele urmator.

Astazi, inchistrirea oualor a devenit o afacere prospera. Ea este ocupatia predilecta a locuitorilor din satele Paltinu, Moldovita, Vatra Moldovitei, Ciumarna, Izvoarele Sucevei, Brodina, Ulma, Moldova Sulita, Fundu Moldovei etc. Ouale sunt golite de continut si apoi sunt inchistrite cu modele mai ales geometrice si doar arareori cu motive "batranesti". Acestea din urma sunt in mare masura uitate sau, atunci cand amintirea lor se mai pastreaza, mesterii ezita a le folosi considerand "ouale batranesti" o marfa greu vandabila. Exista, insa, din fericire, persoane care cunosc vechile modele, uneori si semnificatia acestora, persoane care isi "asuma riscul" folosirii lor intr-o societate ce tinde a deveni tot mai comerciala.

Lasatul Secului de Paste

Lasatul Secului de Paste

Miscandu-si data an de an in zona calendaristica a sezonului agrar, Lasatul Secului a asimilat numeroase practici specifice renovarii sau schimbarii timpului, reusind sa alcatuiasca un ciclu de sarbatori format din doua saptamani: Saptamana Nebunilor si Saptamana Caii lui Santoader. La mijlocul ciclului se situeaza noaptea Lasatului de Sec celebrata ca un adevarat revelion. Ritualul de innoire a timpului cuprinde, asemanator ciclului sarbatorilor de iarna, o perioada de imbatranire si degradare a timpului, evidentiata prin practici in care apar mascati si elemente orgiastice (Saptamana Nebunilor), si o perioada cu practici de purificare a spatiului, de recastigare a armoniei si echilibrului (Saptamana Caii lui Santoader).

Saptamana Nebunilor

Saptamana Nebunilor se suprapune peste Saptamana Alba (Saptamana Branzei) cand "numai nebunii pornesc a se insura, numai prostii si uratii satelor abia acum dau zor ca sa se casatoreasca, pe cand toti cei cuminti, cati au avut de gand sa se insoare in decursul carnilegilor, s-au insurat deja cu mult mai inainte". Obiceiul consta in mascarea barbatilor cu haine femeiesti pentru a merge prin sezatori unde faceau "diferite nebunii si glume". Ei luau fetele si nevestele la joc, improvizand diferite dansuri spre buna dispozitie a celor prezenti, cutreierau a doua zi satul pentru a face alte "nerozii, nebunii si glume".

O descriere detaliata a obiceiului a fost facuta de Ion Chelcea in anul 1939 pe care o redam pe scurt. Autorul spune ca tinerii se mascau in personajele unei nunti: mireasa, mire, popa, dascal, nasi, "cumnat de mana", nuntasi de rand. Dupa ce se faceau "maimusi" (se mascau), porneau doi cate doi pe ulitele satului cu "govia" (mireasa) si mirele in frunte. Pe drum, mascatii din alaiul nuptial se repezeau dupa copii, iar fetele si nevestele tinere erau "tucate". Copiii, care urmareau de la distanta aceasta nunta improvizata, dadeau in vileag, prin intermediul strigaturilor, despre a cui casatorie era vorba: a oamenilor carora le-a trecut vremea de insurat si maritat. Cununia avea loc, sub forma de parodie, la un pom in care se anina un clopot. De la pomul cununiei cortegiul se indrepta spre rau, unde "tinerii casatoriti" se spalau pe maini cu apa turnata dintr-o vadra. Dupa acest moment ritual "maimusii" mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiti cu rachiu, ca la ospetele adevarate. Rezistand peste secole piedicilor ridicate de biserica, gratie laturii sale distractive si glumete, obiceiul a pastrat elemente valoroase pentru reconstituirea scenariului de renovare a anului care incepea primavara. Functia matrimoniala a obiceiului pare a fi de data mai recenta, daca luam in considerare informatiile din alte zone ale tarii, unde mascatii vizitau sezatorile pentru a face tot felul de "glume si narozii", fara a fi invocata casatoria. Sa fie aceasta o urma a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos?

Desi lipsesc informatiile etnografice care sa ateste revenirea mortilor printre cei vii, element important in scenariul de renovare a timpului (anul nou oficial si Anul Nou ritual), abunda practicile de pomenire a mosilor si stramosilor, a mortilor in general: Sambata Parintilor dinaintea Lasatului de Sec, cand se pomeneau mortii care si-au aflat sfarsitul in imprejurari naprasnice si cei care n-au avut parte de luminare; Mosii de Iarna, numiti si Mosii de Carnelegi in Moldova si Bucovina, Mosii de Piftii in Oltenia si Muntenia, Sacrilegi si Sacrilegiu Mic in Banat care erau tinuti tot in sambata (ajunul) Lasatului de Sec, cand se dadeau de pomana alimente, bauturi, vase de baut apa, piftii, diferite copturi ("pupi"), fruct alb (branza, lapte), placinte. Spre deosebire de alte zile dedicate mortilor, Mosii de Iarna si Mosii de Toamna, care cad sambata inainte de Samedru, erau numiti de popor si Mosii cei Mari. O alta zi dedicata mortilor era Sambata Santoaderului, cand se impartea de obicei coliva.

Nu sunt probe etnografice ca la Lasatul Secului si in cele doua saptamani care il incadreaza s-ar fi facut sacrificii rituale. In schimb, abunda alimentele rituale preparate in ajunul Lasatului de Sec (oua fierte, piftii, lapte, branza) si in Sambata Santoaderului (colacei numiti "cuci", "braduleti" si mai ales coliva). Traditia crestina, conform careia coliva a fost inventata de sfantul Toader este infirmata de izvoarele antice, care atesta termenul "coliva", cu sensul ce-l poarta si astazi, inca din timpul formarii civilizatiei cretane. Cultul crestin ortodox a preluat coliva din ritualul anterior precrestin, dandu-i semnificatii legate in special de pomenirea mortilor. Coliva - grau fiert la care s-a adaugat mai tarziu miere sau zahar, miez de nuca - a fost, probabil, forma arhaica de sacrificiu a unei zeitati agrare. Modul de preparare extrem de simplu si importanta ce i se acorda in obiceiurile familiale si calendaristice sporesc rolul ritual al colivei chiar si in raport cu turtele si colacii.

Intre strigatul peste sat din Transilvania la Anul Nou si la Paste (Joimari sau Sambata Paste lui) si strigatul peste sat in Tara Romaneasca practicat la Lasatul Secului nu exista deosebiri de esenta. Scopul este acelasi: comunicarea faptelor rele petrecute de-a lungul anului, intr-un cadru nocturn si la o data calendaristica precizata de traditie, pentru ca cei vizati sa intre in noul an purificati si cu sanse egale de impliniri ca si ceilalti membri ai obstei. Formula cu care se incheie strigatul peste sat in Maramures: "Cele bune sa se adune, cele rele sa se spele" este valabila pentru multe zone romanesti unde a fost, atestat obiceiul.

Noaptea Revelion a Lasatului de Sec

Elemente orgiastice pot fi socotite atat gesturile si cuvintele licentioase ale mascatilor, cat si jocul si consumul excesiv de mancare si bautura. Tot ce se face la Lasatul Secului este din belsug: se joaca mult ca sa creasca canepa, se mananca si se bea din abundenta pentru a suplini astfel severitatea postului si altele. Foarte interesanta ni se pare informatia bucovineana conform careia veselia si petrecerea se incheia cu consumul oualor de gaina fierte sau coapte.

In Tara Romaneasca petrecerea nocturna avea loc duminica seara, in ziua Lasatului de Sec. Petrecerea era familiala: cei mici veneau la cei mari, copiii la parinti, finii la nasi. Cei care veneau sa faca Lasatui Secului aduceau cate un plocon, sarutau mana si cereau iertare si impacare gazdei care era o ruda mai mare sau un nas. In Transilvania si Banat, petrecerea nocturna purta, in functie de zona, nume diferite: Alimori (roata de foc), La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghi (termen care desemneaza orice petrecere nocturna a timpului), Opait (nume primit de la un stravechi instrument de iluminat), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se indeasa pai si tulei de porumb, carora li se da foc).

In forma sa arhaica, petrecerea era organizata sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal sau o ridicatura, si prezenta mici variatii calendaristice (sambata seara inainte de Lasatul Secului de carne, sambata seara inainte de Lasatul Secului de branza, duminica seara inainte de inceperea Saptamanii Albe, duminica seara inainte de inceperea Lasatului de Sec. Privegheatul la Lasatul Secului nu era mai prejos ca Revelionul contemporan: "La Zapostitul de Paste sau la Lasatul de Branza se face in unul sau mai multe locuri foc, fiecare partas aducand partea sa de lemne, paie etc. Acest foc se numeste "priveghi"". Acolo canta, striga, joaca si ureaza sau chiuie poporul adunat din tineri si batrani. Priveghiul, numit si Priveghiul cel Mare (in cursul anului sunt mai multe priveghiuri, adica sarbatori nocturne), i se dadea valoare de An nou. Daca cineva lipsea de la Priveghi, era intrebat de participanti a doua zi "din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie mai trai-vom pana la alt an".

Fiind situat intre solstitiul de iarna si echinoctiul de primavara, Lasatul Secului era un prilej de sarbatoare a victoriei luminii asupra intunericului. Explozia de bucurie se exprima in primul rand prin luminatii si aprinderea focurilor. Pentru a reliefa mai bine atmosfera care domnea la Priveghiul cel Mare, reproducem cateva informatii de teren: "tinerii iau din focul priveghiului taciuni aprinsi in maini si-i intorc pe langa sau in jurul corpului, formandu-se din taciune sau paiele legate si aprinse pe taciune un cerc de foc. La intoarcerea cercului se striga: Alimori! Alimori!"; "in alte locuri fac din nuiele o roata, sau chiar iau o roata de car ori de plug, o invaluie cu paie legate, paiele le aprind, si asa lasa roata de pe un deal pe coasta la vale, strigand si Alimori!"; "Hodaitele ... se aprind in deal, purtandu-le in mana si facand cu ele tot felul de figuri, incat din sat apar ca focuri artificiale"; "in ziua de Lasatul Secului de Postul Pastelui, dupa ce a inserat bine, flacaii incep sa faca iluminatii prin sat, leaga de cumpana putului cate o dihonita de pacura, ii dau foc si apoi lasa galeata in put, ca astfel diho-nita aprinsa sa ramana suspendata in aer, unde se consuma". Practica confectionarii unui om din paie si incendierea lui pe camp liber este foarte veche; ea aminteste vremurile cand innoirea timpului cerea sacrificii umane supuse apoi incinerarii.

Asemanator noptii de Anul Nou, la Priveghiul Lasatului de Sec se efectuau diferite vraji si farmece, mai ales pentru aflarea ursitei si grabirea casatoriei. Un interesant obicei era in Muntenia si la macedoromani incercarea norocului copiilor in noul an prin baterea alvitei.

Saptamana Caii lui Santoader

Partea a doua a ciclului, Saptamana Caii lui Santoader, cuprindea in special practici de purificare, de potolire a entuziasmului excesiv din perioada Caslegilor, mai ales din Saptamana Nebunilor si noaptea Lasatului de Sec. Fiind vorba de sfarsitul iernii si inceputul primaverii, cand pe oameni ii asteptau activitati economice ce nu puteau fi amanate, viata trebuia sa intre cat mai repede in normal. Ordinea era adusa cu ajutorul unui temut personaj mitic romanesc, Santoaderul. Prin practicile ce ii erau dedicate, domina saptamana ce-i poarta de altfel numele. Prima si a doua zi a saptamanii, Lunea Curata si Martea Vaselor, erau dedicate practicilor menite sa preintampine incalcarea interdictiilor alimentare ale postului: consumarea anumitor alimente de post (in special borsul crud, negatit), inacrirea lui dupa un anumit ritual care va intra in alimentatia cotidiana, pana la iesirea din Paresimi, spalarea vaselor cu lesie, schimbarea vaselor de dulce cu cele de post.

Alungarea spiritului iernii

Curios este obiceiul consemnat numai in sudul tarii, numit jujeul, goana cainilor, datul cainilor in tarbaca. In satele unde se practica obiceiul, prima zi dupa Lasatul Secului era dedicata in intregime chinuirii sl alungarii cainilor prin mijloace violente: "Se fac cete de 10-20 de oameni, intra prin ograzi, scot cainii la drum sau ii infunda prin stramtori, unde cu o indemnare de admirat pun mana pe ei, ii apuca si le inclesteaza falcile, asa ca sa nu mai poata musca. [...] Deci cainele prins se pune in franghie si se invarteste cat permite franghia. Dupa aceea trag doi insi de lemne si franghia desucindu-se azvarle cainele ametit"; "Ziua aceasta este destinata mai mult pentru goana cainilor, in asa chip ca, daca iesi la marginea satului, sunt tot cete de caini si, cum vad vreun om, incep a urla; ei au o presimtire pentru aceasta zi, si mai cu seama cainii cei mai batrani, si din cauza aceasta in zorile acestei zile ies neprigoniti de nimeni la tarcavis, adica se retrag la camp sau se ascund prin locuri anevoie de gasit". Ipoteza conform careia obiceiul ar reprezenta pedeapsa cainilor pentru neglijenta lor de a nu fi anuntat invadatorii gali cand s-au apropiat de Capitoliul roman, semnalul fiind dat de gastele sacre, este o poveste ca multe altele, ale curentului latinist. Explicatia data de batranii satului are in vedere nu istoria lumii antice, ci practica curenta: "ca sa se faca mult malai sau mei la vara".

Pe baza unor argumente etnografice deducem ca tarbacul cainilor era un obicei specific renovarii timpului. Lupul, ruda salbatica a cainelui, dupa ce a domnit peste anotimpul friguros, timp in care romanii ii atribuia zeci de zile pentru implinirea unor practici, era alungat simbolic in luna februarie, dupa incheierea imperecherii. Frigul si intunericul, aflate sub zodia lupului, trebuiau inlocuite, prin ceremonii si ritualuri complexe (alungarea cainilor este numai un exemplu), cu caldura si lumina, aflate sub zodia calului. In credintele si legendele romanesti, spre deosebire de lup, care aparea ca un animal devorator al astrilor (eclipsele solare si lunare, noptile cand Luna nu apare pe cer), calul transporta carul solar si randuia drumul Soarelui intre solstitiul de iarna si cel de vara. Sfintii anotimpului calduros implicati in scurgerea timpului erau, in interpretarea populara, calari pe cai: Santoaderul, Sf. Gheorghe, St. Dumitru. Faptul ca dupa ziua alungarii cainilor, simbol domestic al lupilor, incepea imediat Saptamana Caii lui Santoader, este inca un argument in favoarea ipotezei noastre.

Cucii

Ceremonialul "cucilor" este inca o datina de primavara cu valente purificatoare atestata numai in sudul tarii. Flacaii si barbatii tineri acordau o importanta deosebita mascarii in cuci. Dificultatile cele mai mari le ridica confectionarea glugii, "lucrata cu multa iscusinta si facuta dintr-o bucata de sarica cusuta in forma si marimea unei traiste de cal, fiind acoperita pe deasupra cu hartie alba sau colorata, peste care se fac ceva brodaturi cu diferite feluri de lanuri. In dreptul nasului se pune un gat de tigva gaurita ici si colea, iar in dreptul gurii si al ochilor se lasa cate o mica rasuflatoare. De ambele parti din dreptul urechilor se fixeaza in sus doua coarne cam de un metru, peste care se pun alte 3-4 orizontal, formand astfel un fel de scara. Toate acestea iau numirea de "coarnele glugii" si sunt acoperite peste tot cu fulgi si pene, iar in varf se pun 3-4 fulgi de cocos sau varf de trestie". Imbracati in fuste, cu gluga pe cap, cu un bat in mana si cu un clopot mare in spate, cucii alergau in prima dimineata dupa Lasatul Secului, uneori in ziua Lasatului de Sec, dupa copii, fete, femei, oameni pe care ii atingeau si adesea ii tranteau. Spre mijlocul zilei, luau in mana cate o nuia de care legau o opinca si urmau alte alergaturi si alte lovituri la spatele curiosilor. Seara, cucii se adunau si mergeau din casa in casa pentru a face cate o hora in curte. Asa se desfasura acest obicei pe la sfarsitul secolului al XIX-lea; fara prea mari schimbari poate fi intalnit si astazi in satele Independenta, Branesti jud. Calarasi. Scenariul de desfasurare a obiceiului este insotit de numeroase credinte: "Cel ce se face cuc trebuie sa se faca de trei ori sau de noua ori in noua ani, caci altfel se crede ca murind se va face diavol". "Fulgii luati de la gluga cucului ii intrebuinteaza femeile ca sa afume pe cei ce sufera de frica"; "Daca omul sau oricine nu primesc vreo lovitura de la cuci in aceasta zi, se zice ca acela nu va fi sanatos peste an". Cucul, straveche pasare prevestitoare, atestata si la greci, era dublata de functia purificatoare. Prin intermediul mastii, cucul alunga cu zgomotul clopotului spiritele rele, iar prin atingerea cu opinca sau prin arderea fulgilor din gluga gonea boala. Masca ar reprezenta, in totalitatea ei, scurgerea timpului sezonal (cucul) si a timpului diurn (cocosul).

Scalda rituala

Vinerea Santoaderului era dedicata culegerii radacinilor de iarba mare sau oman pentru a fi pus in scalda fetelor. Scoaterea radacinilor se efectua dupa un intreg ritual care, uneori, se asemana cu ritualul culegerii matragunei; terenul trebuia sa fie curat, nescormonit de gaini, iar in locul radacinii scoase se puneau sare, boabe de grau, faina. In noaptea dinspre vineri spre sambata in Muntenia si alte parti ale tarii tot poporul, mic si mare, se spala pe cap si trup cu apa in care se tocau radacini de iarba mare. Unul din sensurile spalarii rituale a parului in noaptea sau in dimineata zilei de Santoader era cel de purificare: "in muntii Apuseni fetele de la 14 ani in sus se spala in seara de Santoader pe cap cu lesie din propivnic sau parlangina (iarba cu miros placut pe care o poarta nevestele si fetele in san si care miroase numai primavara, pana incepe cucul a canta) si iedera; iar dupa ce s-au spalat isi desfac chica dinainte, care era trasa peste frunte, si, impreunand-o cu chica dindarat, se piaptana cu carare. In semn ca de aici inainte este fata mare de maritat". Nu este vorba deci de o spalare obisnuita a parului, ci de una rituala, cu valente purificatoare pentru intreg anul care incepea si se sfarsea la echinoctiul de primavara. Aceleasi semnificatii rituale trebuie sa le fi avut tunsoarea barbatilor si taierea unei suvite de par de la fete. Parul, mai ales prin ondulatia sa, simboliza fuga timpului, iar albirea si caderea lui temporalitatea si succesiunea varstelor. Modificarea pieptanaturii la fete, ca de altfel si taierea parului, exprima schimbarea, saltul peste pragul anului, dar si peste pragul varstelor. Schimbarea pieptanaturii marca la fata din Apuseni implinirea varstei de 14 ani si introducerea ei in alta categorie de varsta, a fetelor mari, cu alt statut in comunitatile satesti traditionale.

In unele zone ale tarii omanul era inlocuit cu o alta planta indragita de popor, popelnicul. "Vineri dimineata mergeau fetele la padure dupa frunza de popelnic; plecau nespalate si nemancate. Trebuia mers de noapte, sa n-o vada gainile, ca nu-i creste parul sa-l faca chica. Se ducea fiecare unde stia ca e popelnic in padure; il cauta sub zapada. Sambata dimineata o fierbea si se spala cu apa aia pe par; se spalau toate femeile din casa, fete ori batrane. Cand o culege din padure se zice:

"Popelnice, Popelnice,

Eu li dau pita si oua,

Tu sa-mi dai cosita noua".

Ducea o tara de pita si un ou, si le lasa acolo de unde lua mana aia de popelinc. Numai cinci-sase fire daca gasea, uneori si cu trei fire venea, cateodata nu gasea ca era zapada mare"; "Cand mergeam in padure dupa popelnic, duceam o bucatura de pita cu sare si le lasam sub tufa unde gaseam frunza. Niciodata nu m-am pieptanat in saptamana lui Santoader fara sa-mi spal parul cu frunze de popelnic. Cand luam frunza spuneam:

"Popelnice, popelnice,

Eu iti dau pita cu sare,

Tu sa-mi dai cosita mare!"

Painea si sarea sunt plata frunzei. Cum sa tot iei si sa nu dai? Nu se mai face daca nu dai!". Frunza de popelnic, asemanator rizomului de oman, avea valoare magica, cu calitati neobisnuite. Culegerea frunzelor se efectua, in conditii speciale: fata pleca de acasa fara sa se spele si sa manance, inainte de ivirea zorilor, pronunta o formula prin care se propunea un schimb simbolic intre lumea vegetala si lumea umana, intre popelnic si tanara care-si dorea "cosita mare", se facea plata locului pe care a crescut planta cu produse alimentare prezente in numeroase practici rituale (oul, sarea, painea), urma apoi intoarcerea spre casa si spalatul ritual. In alte zone etnografice, de pilda in Muscel, fetele care scormoneau pamantul pentru a gasi rizomi si radacini' de oman invocau nu puterea plantei, ci a Santoaderului:

"Toadere, Santoadere,

Da cosita fetelor,

Cat e coada iepelor!"

Insuratitul si infartatitul

La data cand era sarbatorit Santoaderul se separau nu numai varstele, ci, de cele mai multe ori, si sexele. Printr-un ritual complex, numit "prinsul Suratelor" in Muscel, Arges, Dambovita, "infratitul si insuratitul" in unele zone ale Olteniei, "insotirea" in Tara Hategului, "prinsul verilor si varutelor" in sudul Transilvaniei, se realiza despartirea copilariei de tinerete.

Insuratitul si infartatitul este un legamant juvenil legat pana la moarte de puberi (sapte-paisprezece ani), pe alte criterii decat cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufleteasca), la Santoader dar si la alte sarbatori, precum Mosii de Vara, Matcalau, Rapotinul Testelor. Ceremonia, care are o bogata sinonimie zonala (prinsul Verilor si Varutelor, Datul de-a Verisoarele, insotirea, Matcutatul fetelor, Matcalau si altele), se desfasoara cu sau fara martori, in camp, la fantana, in cimitir, in casa, in jurul unui brad impodobit, in gradina, in jurul unui pom care infloreste si rodeste, pe grupe mici, de doi copii (doua fetite sau doi baieti), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete si baieti laolalta. Legamantul cuprinde mai multe momente rituale si ceremoniale: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, imbratisarea frateasca, ospatul care consta in mancarea alimentelor rituale (colaci, grau fiert), joaca sau zbenguiala copiilor. Ceremonia se repeta, in unele zone etnografice, anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor si baietilor. Persoanele legate veri, varute, surate, frati de cruce etc. se intalneau anual, dupa casatorie, de obicei la sarbatoarea cand s-au insuratit sau infartatit. Dupa incheierea solemna a legamantului copii si apoi oamenii, tineri si batrani, isi spun, pana la moarte, surata, vere, fartate, soala (verisoara) si se comporta unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiesc in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartasesc tainele, nu se casatoresc cu sora sau fratele suratei sau fartatelui, se ajuta si se apara reciproc pana la sacrificiul suprem etc. La moartea suratei sau fartatelui, sora sau fratele de legamant purta doliu si, local, implinea un ritual de dezlegare, asemanator oamenilor lunatici.

Incuratul cailor

In unele sate din sudul tarii avea loc obiceiul alergarii sau incurarii cailor cu dublu rol: ritual si practic. Indiferent daca se organizau intreceri intre calaretii flacai sau caii erau lasati singuri "sa se incure" in vatra sau mosia satului, gonirea cailor avea drept scop alungarea, in ultima zi a ciclului de innoire a timpului calendaristic, a spiritelor rele cuibarite in timpul iernii. Obiceiul avea insa si un caracter practic: cu acest prilej obstea putea sa aprecieze vrednicia feciorilor dupa modul cum au scos caii din iarna, in societatea arhaica romaneasca erau zile de examen atat pentru harnicia fetelor, cat si a baietilor.

Dupa perioada carnavalului, dar mai ales dupa Saptamana Nebunilor, cand erau admise libertati neintalnite in cursul anului, de pilda sarutatul fetelor si nevestelor pe ulite de catre "maimusi", se impunea cu necesitate aducerea linistii si orientarea tuturor energiilor spre activitati cu caracter practic. Cine altul putea sa faca adevarata ordine decat Santoaderul cu caii sai? Acestia instituiau un control sever asupra tineretului, mai ales asupra fetelor, carora le interziceau tinerea sezatorilor. Lasatul serii trebuia sa prinda toate fetele acasa, iar intalnirile cu baietii erau excluse. O frica de nedescris semanau aceste intruchipari cabaline serbate de popor cu mai mare sfintenie decat eroul calare, recunoscut de biserica, Sf. Gheorghe. Pedepsele erau foarte aspre: " ... daca vreo fata mare necinsteste prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Santoader trimite pe caii sai, care, prefacuti in cei mai voinici si mai frumosi feciori, o pandesc si, sub pretext ca vor s-o petreaca la joc, o rapesc ... Din cauza aceasta apoi nici o fata mare nu paraseste bucuroasa casa in ziua Santoader"; ; "in decursul Santoaderilor nu numai ca nu e bine de a coase si de a toarce, dar nici macar a-si petrece ori a merge in sezatoare nu este iertat, caci vin caii lui Santoader si taie capul tuturor ce s-ar afla in sezatoare ori la alta petrecere".

Ca sarbatoare echinoctiala, moment-cheie in calculul timpului calendaristic si al sarbatorilor, Santoaderul randuieste nu numai Soarele, ci si distanta si locul sarbatorilor de primavara: "de la Baba Dochia, cea mai strasnica dintre babe, sunt noua zile pana la Santoader, si de la Santoader sunt noua zile pana la Alexa si de la Alexa noua zile pana la Bunavestire"; "Santoaderul vine intotdeauna infocat si calduros ca un Fat-Frumos, iar Baba Dochia plouata si morocanoasa ca o baba". in Tara Almajului se credea ca Rusaliile, erau rupte din Santoaderi. Atat saptamana Rusaliilor cat si saptamana Santoaderilor tineau opt zile, iar personajele mitologice (feminine in primul caz masculine in al doilea) pedepseau oamenii intr-un mod asemanator: "luatul din Santoader sau "lovitul din Santoader" sadeau aceeasi teama ca "luatul din Rusalii". Sunt unele indicii ca jocul Calusarilor a fost transferat de la Santoader, care era sarbatorit la echinoctiul de primavara, la Rusalii.

Santoaderul si Sangiorzul, desi se afla la oarecare distanta calendaristica, prezinta unele asemanari: apar intotdeauna calari pe cai; Santoaderul omoara, uneori, un sarpe naprasnic, scena obisnuita pusa in iconografia crestina pe seama Sfantului Gheorghe; sunt cei mai venerati sfinti ai primaverii. Atatea merite i se puneau in spatele lui Santoader incat i s-a facut loc si in bisericile crestine, unde apare, uneori, pictat calare pe cal si omorand balaurul in locul Sf. Gheorghe. Elena Niculita-Voronca scria ca insusi preotul manastirii Sucevita i-a spus ca in pridvor, in partea dreapta, este zugravit Santoaderul calare pe cal omorand balaurul si scapand fata imparatului.

Pastele - originea sarbatorii

Originea sarbatorii Sfintelor Pasti

Deoarece Invierea din morti a Domnului Iisus Hristos este semnul biruintei Sale si garantia mantuirii noastre, era firesc ca inca de la inceput comemorarea acestei invieri sa constituie una dintre sarbatorile cele mai importante ale crestinatatii. La cateva zile dupa intrarea Sa solemna in Ierusalim, Mantuitorul a fost judecat si rastignit, a murit pe cruce si a fost pus in mormant. Dupa trei zile, adica duminica dis-de-dimineata, El a inviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca sa plineasca Scriptura si cele hotarate de iconomia divina pentru mantuirea neamului omenesc.

Cultul crestin, indeosebi cel ortodox, implineste prin aceasta "a sambetelor imparateasa si doamna, al praznicelor praznic si sarbatoare a sarbatorilor", nu numai o simpla comemorare istorica, ci retraieste intreaga drama zguduitoare a mortii si invierii lui Hristos, ca prin aceasta crestinii sa-si insuseasca invatatura Domnului si lucrarea mantuitoare a Fiului lui Dumnezeu intrupat. Acest caracter special al sarbatorii invierii Domnului nostru Iisus Hristos se observa foarte bine in slujbele legate de aceasta sarbatoare.

Dupa parerea celor mai multi exegeti si istorici bisericesti, invierea Domnului a avut loc in prima duminica de dupa Pastile iudeilor din anul 33 al erei crestine. E stiut ca Pastile evreilor (Pascha) se serbau in seara zilei de 14 Nisan. Nisan sau Abib fiind prima luna a anului evreiesc, care incepea la luna noua de dupa echinoctiul de primavara, data de 14 Nisan coincidea deci cu prima luna de dupa echinoctiu (vezi s Exod XII, 6 XVIII, 27 ; Lev, XXIII, 5-8 ; Numeri IX, 2-6 ; XXVIII, 16, 17 ; Deut. XVI, 18).

Obiectul acestei sarbatori crestine este, deci, inca de la inceput, amintirea vie a patimii, a mortii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Care s-a facut "incepatura a invierii celor adormiti" (I Cor. XV, 20).

Data sarbatorii Pastilor

Data sarbatorii Pastilor

Diferite practici in legatura cu serbarea Sfintelor Pasti in Biserica Veche

Una dintre cele mai controversate probleme legate de serbarea Pastilor a fost si este inca aceea a datei acestei serbari. Inca de la inceput au existat in Biserica veche mari divergente in ceea ce priveste data si modul serbarii Pastilor. Astfel, crestinii din partile Siriei si ale Asiei Mici, intemeindu-se pe o traditie mostenita, dupa ei, de la Sfintii Apostoli Ioan si Filip, aveau in vedere ziua anuala sau lunara si serbau intai moartea Domnului (Pastile Crucii) la 14 Nisan, si apoi invierea (Pastile invierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua saptamanala in care ar fi cazut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau quartodecimani, fiindca serbau Pastile la 14 Nisan, adica odata cu iudeii. Ei socoteau ziua mortii nu ca zi de intristare ci ca zi de mantuire, deci de bucurie, de aceea in ziua de 14 Nisan, la ceasul al 9-lea (orele 3 p.m.), cand Domnul si-a dat duhul pe cruce, ei terminau ajunarea si faceau agapa si cina.

Aceasta practica este condamnata de Biserica si, dupa Sinodul I Ecumenic, quartodecimanii sunt considerati schismatici, ei mai erau numiti si "protopashiti", pentru ca ei serbau Pastile mai intai sau mai timpuriu, cum faceau si unele secte din Biserica veche, ca maniheii, catafrigii, arienii, macedonienii, eunomienii si novatienii.

Influenta iudaizanta in acest sens a luat diferite forme, cam este acea practica potrivit careia unii crestini din partile Antiohiei serbau Pastile duminica, spre deosebire de quartodecimani, dar serbau Pastile in duminica din saptamana azimilor, chiar in cazul in care iudeii, urmand unui calcul gresit, praznuiau Pastile lor inainte de echinoctiul de primavara.

In ciuda curentelor iudaizante, majoritatea crestinilor, atat cei din partile Apusului, cat si cei din Egipt, Grecia si Palestina "luau ca norma ziua saptamanala" sarbatorind Pastile in aceeasi zi din saptamana, in care a murit si a inviat Domnul. "Ei sarbatoreau adica moartea Domnului totdeauna in vinerea cea mai apropiata de 14 Nisan, numind-o Pastele Crucii, iar invierea in duminica urmatoare, care cadea totdeauna dupa 14 Nisan sau dupa prima luna plina ce urma echinoctiului de primavara, duminica pe care o numeau Pastile Invierii. Acestia priveau Pastile crucii ca zi de tristete Si il sarbatoreau cu post si intristare, prelungind postul (ajunarea) pana in ziua invierii, cand faceau agape si cina, asa cum procedam si noi astazi. Ei invocau in sprijinul, practicii lor pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel".

Se mai pot cita o serie de practici cu o raspandire mai putin intinsa, cum este aceea din Galia, potrivit careia "s-au hotarat sa urmeze o data fixa, adica 25 martie pentru Rastignire si 27 pentru inviere", asa incat unii dadeau mai multa importanta zilei saptamanii, iar altii datei fixe la care trebuia serbate Pastile. Au luat nastere astfel serioase discutii si controverse intre adeptii diferitelor practici, discutii care au dus pana la ruptura dintre unele Biserici locale mai ales in cursul secolului al II-lea.

Se citeaza, in acest sens, cazul Sfantului Policarp al Smirnei, care in a doua jumatate a secolului al II-lea face o calatorie la Roma pentru a clarifica impreuna cu episcopul Anicet de aici problema serbarii Pastilor. Sfantul Policarp pastra obiceiul din Asia Mica, amintit mai sus, cu nuante iudaizante, iar Anicet era pentru practica generala, in aceasta actiune se inscrie si numele Sfantului Irineu de Lyon, care se pare ca a fost arbitrul acestor discutii. Faptul este relatat de Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericeasca V, 24) care ne spune ca desi Sfintii Policarp si Anicet nu au cazut de acord, randuind sa pazeasca fiecare obiceiul propriu, ei s-au inteles frateste, au slujit sfanta liturghie impreuna si la despartire si-au dat sarutarea frateasca.

Spre sfarsitul secolului al II-lea, situatia se schimba insa. Episcopul Victor din Roma, urmasul lui Anicet, a pretins crestinilor din Asia Mica sa serbeze Pastile o data cu Biserica Romei si cu alte Biserici crestine. Policrat, episcopul Efesului, aduna un sinod la Efes, declarand intr-o epistola ca datina de a serba Pastile in ziua de 14 Nisan este traditie primita de la Evanghelistul Ioan; Victor al Romei hotaraste atunci excomunicarea crestinilor din Asia Mica. Schisma a fost insa evitata datorita Sfantului Irineu de Lyon.

Aceste deosebiri s-au nascut sub influenta mai multor cauze, care pot fi clasate astfel :

a) Deosebirile existente intre echinoctiul Alexandriei, fixat pentru data de 21martie si echinoctiul Romei, fixat pentru ziua de 18 martie.

b) Deosebirile dintre Alexandria si Roma cu privire la stabilirea varstei lunii. Alexandrinii socoteau varsta lunii urmand un ciclu de 19 ani, in timp ce Roma socotea un ciclu lunar de 16 ani.

c) Cei din Alexandria serbau Pastile in duminica ce urma imediat duipa luna-plina de 14 zile, in timp ce crestinii din Roma, din cauza diferentei de meridian de peste doua ore, obisnuiau sa mute serbarea Pastilor pe duminica urmatoare, in anii cand luna plina se arata abia sambata noaptea.

Aceste cauze obiective au generat diferentieri care au dus uneori la nelamuriri si la neintelegeri dintre care am amintit cateva. Astfel ca problema datei Pastilor cerea pentru Biserica crestina din secolul al IV-lea o rezolvare de neintarziat. Aceasta problema este dezbatuta pe larg la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325, sinod care incearca sa o rezolve spre a inlatura neintelegerile care amenintau unitatea Bisericii.

Uniformizarea datei Pastilor la Sinodul I Ecumenic din Niceea (325). Regula adoptata de sinod.

Sinodul de la Niceea este convocat de imparatul Constantin cel Mare, care, dupa ce decretase in 313 la Milano religia crestina libera, incearca acum sa rezolve o serie de probleme iscate in sanul Bisericii crestine. Pe langa rezolvarea; unor probleme de interes general, printre care aceea a combaterii ereziei ariene, care tulbura atunci Biserica, sinodul se preocupa si de data serbarii Pastilor.

Parintii acestui sinod stiau ca in calendarul introdus de Iulius Cezar in anul 46 i.Hr. (numit de aceea si "calendarul iulian"), echinoctiul de primavara fusese fixat de Sosigene la 24 martie, iar pe vremea Sinodului de la Niceea (325) ajunsese la 21 martie; astfel ca ei fixeaza echinoctiul de primavara la data de 21 martie, in cadrul aceluiasi calendar.

Se cunoaste faptul ca Sinodul I Ecumenic a discutat problema fixarii datei Pastilor, ca a luat o hotarare in acest sens, dar "nu stim cu siguranta ce a hotarat marele Sinod din Niceea in legatura cu Pastile. Canoanele de la Niceea in legatura cu acest lucru s-au pierdut. Ceea ce avem este scrisoarea circulara a imparatului Constantin catre toti cei care au fost prezenti la sinod".

In baza acestei scrisori, ca si pe baza traditiei pastrate in Biserica rasariteana, putem reconstitui atitudinea si rezolutia pe care Sinodul din Niceea o da problemei Pastilor. Trebuie insa sa stim ca Sinodul de la Niceea nu a formulat nici o regula precisa strict tehnica pentru determinarea datei Pastilor, asa cum se pretinde si se scrie uneori. Nici in canoanele acestui sinod, precum nici in canoanele sinoadelor ulterioare, in legatura cu serbarea Pastilor nu gasim o astfel de regula. Din enciclica amintita mai sus retinem ca "intre membrii sinodului a intervenit un acord in ceea ce priveste timpul serbarii Pastelul si anume ca fratii din Rasarit care ipina aici serbau in aceeasi zi cu evreii, au consimtit sa celebreze de aci inainte aceasta sarbatoare in aceeasi zi ca romanii si ca ceilalti care o serbeaza totodeauna cu noi, fara ca sa precizeze care anume este aceasta zi".

Biserica este invitata de acum inainte "sa-si serbeze Pastile dupa o norma mar potrivita, pe care a si urmat-o, de la rastignirea Domnului si pana atunci. Aceasta norma era obiceiul crestinilor de a-si serba Pastile in prima duminica dupa luna plina ce urma imediat echinoctiului de primavara. Sinodul I consfintea aceasta practica si respingea ca eronata datina iudaica de a praznui Pastile inainte de echinoctiu, cum li se intampla iudeilor uneori".

Regula consfintita de Sinodul I Ecumenic pentru fixarea datei Pastilor poate fi sintetizata astfel :

a) In ceea ce priveste ziua saptamanala, Pastile se vor serba totdeauna duminica;

b) Aceasta duminica va fi cea imediat urmatoare lunii pline de dupa echinoctiul de primavara (pentru ca asa calculau si iudeii data Pastilor lor, de care era legata data Pastelui crestin, vezi : Ies. XII, 27 ; Levit. XXIII, 5-8) ;

c) in anii in care 14 Nisan (sau prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara) cade duminica, Pastile va fi serbat in duminica urmatoare, pentru a nu se serba odata cu Pastile Iudeilor, dar nici inaintea acestora.

Sinodul de la Niceea a stabilit ca data Pastelui din fiecare an va fi calculata din vreme de catre Patriarhia din Alexandria (unde stiinta astronomiei era in floare), iar aceasta o va comunica la timp si celorlalte Biserici crestine. Data Pastelui poate varia deci (poate urca sau cobori) intr-un interval de 35 zile, intre 22 martie si 25 aprilie.

In fond, deci, acest sinod a acceptat ca normativa practica alexandrina, existenta mai dinainte. Ramane important faptul ca solutia data la 325 trebuia sa fie urmata de atunci inainte atat in Apus cat si in Rasarit, dar raman inca multe pricini de nepotrivire intre Rasarit si Apus.

Diferente in serbarea Pastilor dupa 325

Impotriva hotararii clare si precise a primului Sinod Ecumenic, referitoare la duminica in care trebuie sarbatorite Pastile, crestinii n-au putut ajunge la o intelegere si unitate deplina in privinta unei date precise, pentru a serba toti o data marele praznic al invierii lui Iisus Hristos . Deosebirile au continuat sa ramana si trebuie sa vedem in ce constau aceste deosebiri si carui fapt se datorau ele.

Se remarca faptul ca Biserica Romei nu a voit sa adopte calculul pascal stabilit de episcopul Alexandriei si chiar in 326, adica in anul urmator Sinodului de la Niceea, ca si in 330, 333, 340, 341 si 345, crestinii din Apus sarbatoreau Pastile in alta zi decat cei din Alexandria.

Aceasta deosebire era provocata de patru cauze :

1. Inceputul anului solar era socotit de catre romani la 1 ianuarie, iar alexandrinii socoteau altfel, si anume dupa sfarsitul epactei (adica grupul de zile surplus din fiecare an peste 360 zile). Aceasta socoteala diferita dadea nastere unor date diferite ;

2. Calcularea romana a lunii pline, ca si cea alexandrina, erau amandoua gresite. Romanii o plasau mai devreme, iar alexandrinii mai tarziu ;

3. Echinoictiul a fost fixat in mod diferit la Roma si Alexandria. In secolul al IV-lea Roma isi avea echinoctiul sau de primavara la 18 martie, Alexandria la 21 martie.

4. Daca prima luna plina dupa echinoctiul de primavara cadea intr-o sambata, romanii nu sarbatoreau Pastile in ziua urmatoare, de teama sa nu coincida cu Pastile evreiesti.

Aceste cauze au provocat deosebiri care mergeau pana acolo ca data serbarii "Pastilor la Alexandria si la romani aparea la o distanta de 5 saptamani. Dar in anul 525, Dionisie Exiguul pune in concordanta cele doua calcule pascale, astfel ca, incepand de la Carol cel Mare (768-814) si pana pe timpul papei Grigorie al XIII-lea (1572-1585), deci timp de opt secole, crestinii din Apus au serbat Pastile in aceeasi duminica cu crestinii din Rasarit.

Observam ca, dupa Sinodul I Ecumenic, ale carui rezolutii n-au fost aplicate imediat si de catre toti, enciclicile Bisericii din Alexandria au fost inlocuite prin pascalii sau table pascale, care desi aveau rostul sa propuna aceeasi data pentru serbarea Pastilor, au divulgat erorile calculului roman. Din anul 325 si pana �in anul 525 exista aceeasi deosebire datorita factorilor aratati, dar dupa anul 525 prin interventia lui Dionisie Exiguul, sanctionata de Carol cel Mare la inceputul secolului al IX-lea, si pana in 1582 se serbeaza Pastile la aceeasi data atit in Apus cat si in Rasarit asa cum am spus deja.

Indreptarea gregoriana a calendarului. Indreptarea in Rasarit. Situatia actuala in crestinism in ceea ce priveste data serbarii Pastilor.

Concordanta intre Apus si Rasarit care a existat pana in anul 1582, in ceea ce priveste data serbarii Pastilor, a disparut de la aceasta data, datorata faptului ca papa Grigorie al XIII-lea, din ordinul Conciliului de la Trident, intreprinde indreptarea calendarului, suprimand cele zece zile cu care intarziase pana atunci. Indreptarea calendarului iulian este acceptata ulterior in uzul general al tuturor statelor din Apus. Dar aceasta indreptare, a dat nastere unor noi deosebiri intre diferitele practici crestine cu privire la serbarea invierii Domnului.

In catolicism si in protestantism a fost primita reforma gregoriana a calendarului, dupa care se calcula si data Pastilor, pe cand practica ortodoxa care a pastrat calendarul neindreptat se deosebea de apuseni si in data serbarii Pastilor. Mai mult chiar, intre diferitele Biserici Ortodoxe autocefale, atat in ceea ce priveste calendarul de care se folosesc cat si in ceea ce priveste data serbarii Sfintelor Pasti, exista o regretabila lipsa de unitate. "incepand din anul 1924, lumea ortodoxa se afla impartita in doua tabere: o parte care a ramas la stilul vechi sau la calendarul iulian neindreptat (Bisericile din Rusia, Serbia si Patriarhia Ierusalimului) si alta care, adoptand recomandarile conferintei interortodoxe din 1923, dar aplicandu-le numai partial, se serveste de un calendar mixt, adica a adoptat calendarul iulian indreptat (stil nou) numai pentru sarbatorile cu data fixa, pastrand Pascalia (ciclul Pastelui cu toate serbarile legate de el pe stilul vechi; in aceasta situatie se afla Patriarhia Ecumenica Constantinopol), Patriarhia Antiohiei, cea a Alexandriei, Bisericile din Grecia, Romania, Cipru, Cehoslovacia, Bulgaria si Albania. Mai exista insa si o a treia (fractiune, mai mica, si anume Bisericile Ortodoxe din tarile cu credinciosi in majoritate catolica sau protestanta, ca de exemplu italo-grecii, ortodocsii din Polonia si cei din Finlanda, care adoptasera calendarul gregorian inca inainte de indreptarea calendarului iulian prin conferinta de la Constantinopol din 1923 si care deci sarbatoresc Pastile odata cu catolicii, conform canonului pascal gregorian".

La 17 iulie 1948, reprezentantii Bisericilor Ortodoxe, adunati la o conferinta in Moscova pentru aniversarea implinirii a 500 de ani de la obtinerea autocefaliei de catre Biserica Ortodoxa Rusa, au semnat o rezolutie in problema serbarii Pastilor la aceeasi data de catre toate Bisericile Ortodoxe din lume. Aceasta rezolutie prevede pentru fiecare Biserica Ortodoxa obligatia de a serba Pastile dupa stilul vechi iulian, respectand canonul pascal alexandrin, aceasta pentru a se respecta propunerile Sinodului I Ecumenic. Nu este cazul sa amintim aici toate atitudinile luate fata de aceasta problema; amintim insa faptul ca Biserica Ortodoxa Romana a avut totdeauna un punct de vedere inaintat, fapt ce se vede atat din aceea ca ea a acceptat propunerile pentru indreptarea calendarului si le-a aplicat in practica ei, ca si din faptul ca este deschisa dialogului pentru rezolvarea si stabilirea unei date comune de serbare a invierii Domnului.

Propuneri pentru uniformizarea si stabilizarea Pastilor.

Constiinta crestina s-a resimtit de pe urma faptului ca cea mai importanta sarbatoare legata de credinta in Iisus Hristos era atat de diversificat fixata. Acest fapt a dus la luari de pozitii, la incercari de apropiere si intelegere, la propuneri pentru a se ajunge ca toate Bisericile crestine sa serbeze la aceeasi data Pastile.

Ar fi foarte greu si inutil sa enumeram aici toate propunerile, mai mult sau mai putin potrivite, facute in acest sens. In tot cazul, prin multimea lor, intrucat sunt facute de reprezentanti ai diferitelor Biserici, aceste propuneri ne arata dorinta crestinilor de a ajunge la o intelegere. Acest deziderat, care nu este decat preambulul unor discutii viitoare, este astazi favorizat de miscare ecumenica la care adera tot mai multe Biserici crestine.Pe aceste considerente putem imparti problema in doua planuri si anume : mai intai acceptarea de catre toate Bisericile a calendarului indreptat dupa ultimele date ale stiintei moderne, aceasta actiune fiind ceruta de faptul ca sunt cateva Biserici care mai folosesc inca si azi calendarul neindreptat. Celalalt plan, porneste din primul, si se refera la acea actiune de intelegere ca pe baza unui calendar corect si general acceptat sa se fixeze o data comuna pentru serbarea Pastilor.

Mai concret, aceste propuneri ar arata astfel :

1. Toate Bisericile rasaritene, care n-au acceptat inca noul calendar gregorian indreptat, sa-l accepte si sa-l aplice in practica lor.

2. Bisericile rasaritene care au acceptat indreptarea calendarului potrivit normelor fixate la conferinta de la Constantinopol din 1923, sa aplice aceasta indreptare si in privinta datei serbarii Pastilor. Aceasta consonanta a calendarului bisericesc cu cel civil ar asigura baza pe care s-ar putea fixa o data comuna pentru serbarea Invierii Domnului.

S-a calculat ca sistemul de indreptare a calendarului acceptat la Constantinopol in 1923 coincide cu cel gregorian pana in anul 2800, si deci pana la aceasta data ar fi asigurata o anumita unitate in problema de fata, evident in cazul in care s-ar ajunge la o anumita intelegere.

Cand toti crestinii vor avea acelasi calendar se impune ca rezonabila aplicarea intocmai a regulilor stabilite la Niceea: Pastile sa se serbeze totdeauna, in toata crestinatatea, in prima duminica ce urmeaza indata dupa luna plina de dupa 21 martie (echinoctiul de primavara). Iar in cazul ca se va adopta pretutindeni principiul stabilizarii datei Pastilor, aceasta duminica ar putea fi a doua sau a treia din aprilie, asa cum propun cei mai multi dintre teologii partizani ai stabilizarii datei pastilor, adica ai serbarii Pastilor intr-o anumita duminica, in fiecare an.